Dansul unei aventuri de-o noapte

Transpiraţia se scurgea uşor pe trupurile noastre. Simţeam amândoi senzaţia alunecării picăturilor de sudoare ce se prelingeau uşor pe pielea noastră, o senzaţie ciudat de placută ce putea fi trăită doar în clipe ca acestea, acele momente unice, în care apropierea îţi permitea să simţi respiraţia ritmică, uşor sacadată, a celeilalte persoane, să-i auzi gâfâitul usor ce acompania anumite miscări.

Părul ei negru ca noaptea, strălucitor, flutura vesel, bucurându-se parcă de libertatea sa. Lung până aproape de talie, aluneca uşor prin aer, dansând acel dans fierbinte alături de noi. Mişcarea părului acela drept îi completa în mod seducător propriile unduiri ale trupului. Avea mişcări de felină. O felină neîmblânzită. Alterna mişcări graţioase, largi, cu biciuiri explozive, punându-şi în evidenţă flexibilitatea şi precizia extraordinară, controlându-şi perfect fiecare muşchi pentru ca acţiunile ei să aibă eficienţă maximă.

Şi eu gâfâiam uşor, din cand în cand. Nu pentru că aş fi obosit, nici vorbă! Gâfâiam de plăcere, de entuziasm...pentru că, da, mă distram de minune! Momentele de acest fel erau cele în care simţeam cu adevărat că trăiesc. Erau acompaniate de fiecare dată de un sentiment frenetic. Şi totuşi, în loc să mă inghită acel sentiment, în loc să mă pierd în el, mintea mi se limpezea, trecând parcă la o cu totul altă stare de conştiinţă. Simţurile mi se ascuţiseră la un nivel incredibil, aproape animalic. Percepeam clar fiecare detaliu, fiecare culoare, fiecare nuanţă, fiecare gest, fiecare mişcare. Simţeam aerul tulburat de mişcările noastre cum se roteşte în contact cu pielea, mângâind fiecare parte a corpului, strecurându-se printre rămăşiţele veşmintelor noastre. Nu era un dans lin. O, nu! Era un dans sălbatic, plin de pasiune!

Din când în când, privirile ni se întâlneau şi puteam vedea în ochii ei nergii strălucirea inconfundabilă a extazului. Avea cei mai negri şi mai frumoşi ochi pe care-i văzusem vreodată. Şi zâmbetul...o, da...zâmbetul! Ştiam, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, că nu există nicăieri în lume un zâmbet care să poată rivaliza cu cel afişat de ea în acele clipe. Obraznic, îndrăznet, jucăuş, puţin răutăcios...chiar şi cu o uşoară urmă de sadism. Iubeam acel zâmbet. Iubeam atingerea corpului ei, sprijinindu-ne unul de celălalt în timp ce ne roteam cu viteză în mijlocul camerei. Iubeam felul în care ne completam unul pe celalalt. Era o sincronizare cu adevărat perfectă.

Simţeam cum se acumula energia în interiorul nostru. Tensiunea aceea, flacăra aceea care arde, arde şi iar arde, acel crescendo nebunesc ce-şi alimenta propria manifestare ca o avalanşă. Tremuram amândoi din cauza intensităţii acelei trăiri. Toată acea acumulare de energie explodă într-o ultimă biciuire de trupuri, perfect sincronizată.

Eram lipiţi unul de celălalt, respirând amândoi cu aviditate. Îi simţeam pulsul propagându-se prin carne. Ne susţineam reciproc, lăsându-ne muşchii să se bucure de binemeritata relaxare. Îi simteam părul lung şi umed cum se lipeşte de spatele meu. Din cămasa mea nu mai rămăseseră decât manşetele...

Îşi rezemă usor capul pe umărul meu în timp ce degetele noastre se căutau reciproc. Am rămas câteva clipe nemişcaţi, privind camera aceea răvăşită. Pahare sparte, fâşii de haine, obiecte şi rămăşiţe de tot felul dărâmate sau aruncate peste tot. Într-un final ne oprirăm amândoi privirile asupra ferestrei sparte, dupa care, fără să ne întoarcem decât ochii, ne privirăm, zâmbind ştrengăreşte unul la celalalt.

- Data viitoare ar fi bine dacă am nimeri într-o cameră ceva mai spaţioasă, spuse ea reglându-şi respiraţia.
- Mda, sunt de aceeaşi părere. Nu prea e sigură zona când te apuci să te dezlănţui, am spus adăugând un gest larg, teatral, ca şi cum dezvăluiam decorul unei faimoase piese de teatru.
- Ha, ha, cine vorbea! De parcă nu erai şi tu la fel! Şi-n plus, trebuie să recunoşti că ţi-a plăcut! Hopa, cine te-a zgâriat pe spate?
- Te faci că plouă, da? Întâi mă zgârii fără milă, apoi faci pe nevinovata...
- Cine, eu?
- Păi cine altcineva? Doar nu crezi că ar fi reuşit vreunul din nătărăii aştia să se apropie atât de mult de mine? Apropo, văd că mândria ta de rochie neagră a ajuns acum set de fustă şi costum de baie...cum ai reusit?

Îmi aruncă o privire ce se vroia a fi supărată, dar care sclipea de amuzament, adăugând într-un final:

- Îl ţii minte pe tipul cu katana?

L-am privit şi eu pe nefericitul spre care făcuse un mic semn din priviri.

- Aha...acum se explică... He, he! Să-mi aduci aminte să-i mulţumesc data viitoare pentru design, te prinde!

Mă înghionti uşor, râzând amândoi cu poftă în timp ce ne aranjam rămăşiţele de ţinută.

- Gata? Eşti pregătită?
- Da.
- Atunci hai s-o ştergem.

Am ieşit în hol, încuind în urma noastră usa camerei numarul 1520. Păşeam degajat pe holul etajului cinsprezece, oprindu-ne în faţa liftului. Ea apăsă butonul în timp ce eu îmi aprindeam o ţigare deformată şi strivită.

- Chestiile alea or să te omoare într-o bună zi, îmi aruncă pe un ton ironic şi plin de umor sarcastic.
- Haide, ştii bine că fumez doar la ocazii din astea...sau după o partidă de sex...
- Exact! adăugă cu un zâmbet ştrengăresc ce-i punea în evidenţă ochii jucăuşi.

Se auzi un clinchet scurt şi uşile liftului se deschiseră.

- Apropo, i-ai văzut figura tipului când a zburat prin fereastră?
- Da. Ar fi trebuit să-i spună cineva să-şi ia o parasută înainte. Aşa, preventiv...
- Am avut iniţial impresia că ţi-a rămas tocul înfipt în pieptul tipu...

Mi-am lăsat fraza neterminata. Oricum nu mai avea rost s-o continui, privind-o cum urca desculţă în lift.

- O...k...să-mi aduci aminte să nu te supăr nicodată când porţi pantofi cu toc.

Uşile liftului se închiseră în urma noastră cu obişnuitul clinchet, lăsând în urmă un hol liniştit şi primitor al unui hotel de lux, unde, câteodată, au loc şi aventuri de-o noapte.